Salutare!
Acesta sunt eu…
În mod sigur nu am devenit o vedetă peste noapte, încât să fiu citit şi de mulţi alţii decât de prieteni, foşti prieteni, colegi, foşti colegi sau de cunoştinţe. Dar, şi aşa, poate că mulţi nu-mi cunosc traseul urmat prin viaţă până la momentul în care am făcut cunoştinţă şi am devenit amici (cel puţin) şi a început să vă intereseze ce mai fac sau ce mai zic.
Aşadar, să facem o scurtă recapitulare …….
Cam pe la revărsatul zorilor, într-o duminică caldă de toamnă, pe 7 septembrie 1975, în micul târg al Beiuşului, am deschis şi eu ochii în lumea asta … Primul (şi până la urmă singurul) prunc al unei familii de oameni obişnuiţi, ce făceau parte din clasa muncitoare a patriei noastre, ziditori ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate , alături de alţi vreo 22.000.000 de concetăţeni ….
Întrucât mămicile nu aveau dreptul de a sta acasă cu copiii decât vreo 3 luni, mama a trebuit să îşi ia concediu fără plată până am ajuns şi eu la 1 anişor. Şi, sincer să fiu, nu ştiu cât de încântată a fost de experienţa trăită alături de mine zi de zi, dar mai ales noapte de noapte. Sigur este numai faptul că nu mai alţi fraţi …. Oare să fi fost din cauză că nu mi-am lăsat părinţii să pună geană pe geană timp de un an şi îi făceam să mă plimbe în braţe toată noaptea ?!?!
Epoca de aur era în floare, marile realizări ale comunismului se făceau simţite – fabrici nou construite in Beiuş, blocuri noi prin Centru (în actuala Piaţă Samuil Vulcan – fostă 23 August – şi pe Aleea Moţilor), muncă în 3 schimburi pentru părinţi, întreruperea frecventă a curentului, cozi la carne, lapte sau cartofi, cartela la pâine, zahăr, ulei ş.a. ….
Dar noi, copiii nu eram deloc afectaţi de aceste rigori pe care trebuia să le suportăm şi găseam tot felul de jocuri care ne suplineau lipsurile impuse de Epoca de aur ….
Adică, dacă vedeam un film cu Pistruiatu`, o lună ne jucam de-a nemţii şi românii; dacă era un film cu Mărgelatu`, eram cu toţii membri ai vreunei frăţii secrete; dacă rula un film cu haiducii lui Şaptecai, eram haiduci şi noi; în cazul fericit al unui film est-german cu Winetou, toţi eram indienii cei buni ai Vestului sălbatic vreo 2 săptămâni; sau deveneam maeşti în arte marţiale după un film chinezesc cu bătăi (Sora 13, Biciul fermecat etc.)…. Era simplu.
Dacă nu ne ieşea cu filmele, sigur jucam război cu animale, moară sau Piticot, cruce sau şeptică americană. Asta numai dacă nu avea chef nimeni de tupu sau şotron.
Apoi, am făcut atâtea arcuri din lemn de sânger, săgeţi de papură şi ne-am bătut cu tubermane de nenumărate ori. Ca să nu mai zic nimic de ruble, un joc profesat cu mult talent de toţi picii care aveau pe acasă cutii de chibrituri şi paieci - aşa le ziceam noi pietrelor plate cu care jucam ruble.
În orice caz, ca să goleşti cartierul de copii era de ajuns să aibă vreunul pe acasă vreo minge, că ne luam cu toţii să mergem la fotbal, pe Câmp, denumirea terenului nostru de fotbal, situat aproape de uzina de apă a oraşului, lângă o irugă ( curs de apă temporar, pârâu cu debit mai ales primăvara, ca urmare a topirii zăpezii de pe munte, şi toamna, în urma ploilor – n.a., conform DEX) ce se vărsa în Crişul Negru la vreo 300 de metri depărtare de “stadionul” nostru. Şi de câte ori nu am tăiat noi bare pentru porţi din sălciile de pe Irugă…. şi de câte ori nu am liniat terenul cu azot ….. Eh, ce vremuri !….
Nu erau de lepădat nici zilele de pescuit, la clean, şnaider, scobar sau mreană, când bântuiam prin toate coclaurile de pe malul Crişului Negru, de la Negru (Grădinari) până la debarcaderul de la Rakel, înspre Finiş, de dimineaţa devreme până pe la orele amiezei sau de la amurg până pe la miezul nopţii.
Nici zilele de iarnă nu erau mai puţin interesante … Hocheiul era la ordinea zilei. Cum afară erau temperaturi frecvent sub O° Celsius, băltoacele de pe Irugă ori de pe Câmp îngheţau bocnă, având o grosime medie a gheţii de peste 15 cm. Şi jucam la greu hochei, de dimineaţa până ne răzbea foamea, pe la 2-3 după amiază. Crosele erau ochite prin copacii de pe la Criş sau de pe Irugă şi tăiate personal, cu mare grijă, să nu crape cumva în urma loviturilor de secure.
Asta da copilărie ….
Şcoala am început-o în 1982, că tata nu a vrut în ruptu` capului să mă lase la 6 ani la şcoală, motiv pentru care a trebuit să îmi scoată o scutire medicală de la Spitalul de Copii din Oradea, obţinută cu mari sacrificii (a se citi: litri de pălincă, pachete de cafea şi ţigări pentru medici), rezultând în final o amânare de un an pentru mine.
Cât am fost în şcoala generală a fost o perioadă super, mai că mi-aş dori să fiu din nou şcolar … 20 de băieţi fugind prin curtea şcolii după un cărbune furat din magazie, până se fărâmiţa cu totul … practica în agricultură, care se petrecea pe la cules de fructe de pădure, sortat de cartofi, de porumb …. ce viaţă palpitantă pentru un puşti ….
În mod sigur, o influenţă în dezvoltarea apetitului meu pentru carte şi pentru informaţie au avut-o părinţii şi bunu`- tatăl tatălui meu. Pot zice că mi-a plăcut tot timpul să învăţ. De toate. Atât chestii practice – de la tata, mama (ce plăcinte – placaj mi-au ieşit in anul 1 …) sau bunu` – dar şi teoria m-a atras. Cele 12 diplome primite la sfârşit de an şcolar, plus bursă integrală pe parcusul celor 4 ani ai facultăţii (care m-a ajutat să trec mai uşor prin interminabila tranziţie spre economia de piaţă) sunt dovada că mi-a plăcut cartea… Trebuia numai să gasesc ceva care să mă stimuleze, să mă atragă … sau pe cineva cu care să mă iau la întrecere sau să mă provoace la un duel de cunoştinţe generale… Ţin minte că la început de an eram mereu nerăbdător să primesc manualele şi să văd ce urmează să învăţ. Îmi păreau magice manualele noi, mirosind a cerneală proaspătă de tipar. Parcă te îmbiau să le răsfoieşti şi să iei învăţătură din ele …. Ce vremuri …
În primele clase primare, ca de fapt şi la grădiniţă, bunu`era cel care mă ducea de mână până în clasă; apoi mai stătea de vorbă cu învăţătoarea, cu diriginta sau cu profesorul de mate. Mi-a fost însă şi un bun model de urmat, chiar dacă nu am reuşit să mă ridic tot timpul la aşteptările lui. Mi-a trasat nişte principii simple pe care ar trebui să le am în viaţă: să fiu cinstit şi corect cu orice, să respect pe toată lumea, să las întotdeauna loc de “bună ziua” şi să fiu om la locul meu. Alături de el am petrecut multe seri lungi de iarnă, o grămadă de vacanţe. Împreună puneam la cale gospodăria, meşteream de toate împreună. Nici nu simţeam cum trece vremea când eram numai noi doi, eu şi bunu` … El mi-a fost cel mai apropiat om şi a rămas aşa până a plecat dintre noi, în chiar prima zi a anului 2004, când încă toţi sărbătoreau Anul Nou …
Părinţii au preluat ştafeta încă din primele zile ale şcolii primare. Chiar dacă mai petreceam mare parte din vreme şi la bunici, datorită faptului că ei munceau la fabrică de la 7 la 3, uneori în 3 schimburi, 6 zile din 7, câteodată chiar şi duminica. Însă trecerea a fost lină şi nu au fost probleme de acomodare. Odată pornit la drum cu cartea, nu am mai avut apoi mari obstacole de trecut pe acest tărâm.
Revoluţia din decembrie 1989, trăită live, în vacanţa de iarnă din clasa a VIII-a, a făcut să nu mai devenim utecişti, noi fiind prima generaţie a libertăţii …. generaţie pe care s-au făcut primele experimente ale învăţământului capitalist ….
Liceul Samuil Vulcan m-a primit la Mate-Fizică, începând cu toamna lui 1990, având parte de o clasă eterogenă, cu numai 7 fete din 25 de colegi, numai vreo 10 eram beiuşeni …. O perioadă în care m-am înălţat mult, făcând baschet (singurul joc acceptat de profu` de sport), am ascultat multă muzică, am tras la Latină (blestemate fie-ţi zilele, dl. Rif !!!), am experimentat primele manuale create după Revoluţie, am urmărit Beverly Hills şi Salvaţi de clopoţel ….
Ca o urmare firească, în toamna lui 1994, am reuşit să trec de examenul de admitere la Facultatea de Drept din Oradea, fiind pentru prima dată pus în situaţia de pleca de acasă ….
Studenţie, ce viaţă, ce boierie ….
Anul 1, în chirie, în Cantemir, în Oradea, alături de Dănuţ Costea – Piticot şi Adi Laboş – Adishor …
Având avantajul că sunt un tip deschis, am ajuns să-mi cunosc cam 90 % din colegii de an, după măcar un nume şi după locul de baştină (de la Reşiţa – te salut, Rareş Manolescu – la Târgu Mureş – servus Adi Andonie – Fasole, de la Corabia – salut Zăvăleanule – la Baia Mare – noroc Nicu Popan & Cosmin Sălăjan – Animalu` )…
Primele prietenii de aici au pornit, ca apoi, în anul 2 şi 3, în căminul din Sânmartin, cu aceiaşi doi colegi plus Ionci – Janos Kiss, să le betonăm. Împreună cu alţi colegi de an, printre care Iepurii (Maggie , Flore , Miţu) din Satu Mare şi Remus din Huedin, Ştefan din Arad şi Dan din Bistriţa, am format un grup tare fain. Puşi pe distracţie în timpul anului(chefuri, gagici, beţii, discoteci, excursii - Costineşti, Deltă, Sinaia, Arieşeni, Braşov, Stâna de Vale ….) , dar şi cu rezultate bune la examenele din sesiune … A fost fantastic, amintiri de neşters, prietenii pe viaţă …. Super !!!!!
Anul 4 a fost tot în căminul din Sânmartin, dar fără a mai avea colegii tradiţionali de cameră, ci cu 3 flăcăi din anul 2, din Constanţa, Reghin şi Războieni, Alba.
După 2 examene picate în 4 ani, licenţa a însemnat un tur de forţă, pe care l-am trecut cu scut, dar epuizat … Uf, eram deja om mare !!!!!!!!!!!!
Dar, ca de obicei, ce-i fain trece repede şi, din august 1998, am început munca.
Am debutat într-un domeniu total străin şi, pentru 3 luni, am făcut şi eu pe jurnalistul pe la Jurnalul de Dimineaţă. Echipă tânără, dinamică (prea dinamică pentru mine), cu foarte multă muncă de teren şi câştig financiar minim (ca să nu zic chiar deloc ).
Ca norocu`, din noiembrie 1998, am trecut Crişul Repede şi am ajuns tot în Centrul Oradei, însă consilier juridic la Transilvania G.I.E. Oradea.
Am început un episod foarte important din viaţă, întins pe aproape 10 ani, perioadă presărată cu aventuri amoroase, călătorii în interes de servicii, băute cu colegii de serviciu pe la terase cu manele, destul de mult fotbal sau tenis cu piciorul….
Şi aici am sudat o trupă faină de colegi, cam pe aceeaşi lungime de undă, ceea ce ne-a făcut viaţa în T.G.I.E. mai mult decât suportabilă. Chiar dacă nu mai eram studenţi, ne păsa dacă unul dintre noi avea o problemă (nu conta dacă era profesională sau personală) şi săream să ne ajutăm, pe cât posibil, exact ca în cămin, pe vremea studenţiei … Şi când trec acuma pe la Transi, mă simt ca acasă în sânul celor puţini încă rămaşi pe baricade …
Datoria faţă de Ţară m-a chemat şi, timp de 6 luni, în 1999, am fost terist la AA (artilerie antiaeriană), experimentând viaţa cazonă, lucru ce cred că a contribuit la călirea mea ca bărbat, chiar dacă noi, teriştii, am beneficiat de un tratament privilegiat şi nu am fost niciodată puşi să conducem valiza pe sub pat sau scoatem cu şiretul de la bocanci apa din dormitor (numai 2 exemple auzite de la cei care erau la ciclul întreg de 1 an )….
Tot la T.G.I.E. mi-am găsit şi soţia, Nico - o brunetă pişpirică, de 1,61 m, dar cu minte brici şi suflet mare şi bun – , cu care am ieşit oficial împreună, pentru prima dată, pe 11. 09. 2001 (celebrul 9/11). După o relaţie de numai 4 ani (când ea îşi dorea 7!!!) am şi luat-o de nevastă. Şi îs tare mândru de soţia mea !
Din iunie 2006, în viaţa noastră a apărut şi Mirciulică, un puşti plin de energie şi de voioşie, care ne face pe amândoi să ne aducem aminte zi de zi pentru ce mai suntem pe planeta asta … E bucuria vieţii noastre, ce mai … !
Luna aprilie 2008 a însemnat divorţul de T.G.I.E., după numai 9 ani jumate.
M-am “săturat” de Centru şi acum lucrez … pe centură, la Readymix. Am dat sucurile, napolitanele şi berea pe … betoane !!!!! Am găsit şi aici nişte oameni de treabă, plini de idei inovatoare, alături de care mă simt bine, iar asta e cel mai important lucru pentru mine în momentul de faţă.
Eeei, dar cred că atât e mai mult decât suficient, pentru momentul de faţă, atât despre titularul blogului …. cât şi despre ai lui ….
Ce-o mai fi, om mai vedea, aşa că , numa` bine, dragilor!
Actualizare
De la sfârşitul lui septembrie 2009, familia noastră a mai crescut cu un membru: surioara lui Mircea, Sânziana, care este deja febleţea tuturor. Iar frăţiorul ei este încântat de noua lui activitate – şofer pe cărucior… Creştere mare şi sănătate maximă, picilor!
Numai bine vă doresc şi vouă!
