Citind ultimele apariţii de pe blogul prietenului şi fostului coleg de facultă, Adishor, am aflat că Biserica din centrul Beiuşului va fi restituită greco-catolicilor . Nu ştiu dacă va fi aşa sau nu, dar dacă este construită de ei, e a lor, şi este absolut normal să li se dea înapoi.
Cea mai mare biserică a oraşului, neîncăpătoare de cele mai multe ori la vreo sărbătoare a vreunui sfânt şi aproape inaccesibilă la Paşte sau Crăciun. A avut parte de preoţi buni de-a lungul anilor, din câte îmi amintesc şi am mai auzit vorbind şi pe alţii. Probabil că de aceea (pe lângă faptul că era în chiar mijlocul oraşului şi pentru că nu aveai de urcat o grămadă de trepte) era mult mai aglomerată ca cea din Deal.
Dar, citind blogul lui Adishor, mintea mi-a fugit la primele impresii pe care mi le amintesc despre Biserica din Centru …
Eram mic de tot – de vreo doar 3-4 ani, cred – cand bunica m-a dus prima dată, la o slujbă de duminică, la Biserica din Centru.
În copilărie eram fascinat de vitraliile bisericii, de modul în care lumina ce se filtra prin geamurile înalte se colora în diferite nuanţe şi poposea blând pe feţele şi trupurile credincioşilor sau pe podea, umplând locul acela cu o anume aură magică …
Apoi, fiind la slujbe cu bunicii, am rămas mirat de ce în interiorul bisericii nu stau laolată femeile cu bărbaţii – eu stând cu bunica, în stânga culoarului, iar bunicul sta în dreapta culoarului sau într-o strană , de unde cânta şi el alături de diaconi … Mi s-a explicat mai târziu că e o regulă a ortodoxiei, iar asta m-a mulţumit, chiar dacă nu prea înţelegeam eu pentru ce fusese instituită…
În timpul slujbei, copil fiind, normal că eram mai atent la frescele de pe pereţi decât la slujbă … Şi ce mândru am fost când am descoperit, pe la vreo 7-8 ani, că sub fresca cu Sf. Mare Mucenic Gheorghe – în care sfântul străpunge cu o lance balaurul – era scris “donat de familia Sotoc Gheorghe şi Maria” (bunicii mei, n.a.) … Mă simţeam cumva mai de-al casei, “proprietar” pe un petec din perete al bisericii…
Aşa că, îmi dau seama acum cât de multe amintiri mă leagă de primul locaş de cult în care am pătruns vreodată – de fapt, unde am şi fost botezat …
Ţin minte că prin 1984-1985, vara, într-o duminică seara, s-a iscat o vijelie groaznică în Beiuş, ocazie cu care, a doua zi dimineaţa tata a numărat cam 100 de ţigle lipsă de pe casă, iar toată lumea din oraş era stupefiată de vestea că întreaga turlă a bisericii din Centru fusese luată de furtună … Şi au trebuit vreo 2 ani de reconstrucţie pentru a avea o nouă turlă ..
Prin retrocedare, cumva, parcă simt că se mai depărtează o bucăţică de lume de mine … deşi, sincer să fiu, nu prea am trecut pragul Bisericii din centrul Beiuşului de ceva vreme … Dar, de e drept, apoi drept să fie împărţit!
